Doamne ajuta!

Am terminat de citit zilele astea Jurnal de Oana Pellea, carte pe care o am de mai bine de un an, cu tot cu autograf – merci Delia :) – dar pentru ca “nu e o carte pe care sa o citesti in metrou” am tot amanat sa o citesc, pana la acest weekend lung in care tot ce am facut a fost sa citesc si sa ma uit la filme vechi. Nu mi-e mie dat sa spun ce carte minunata mi-a picat in mana, stiu doar ca sub impresia puternica a acestei carti am intrat pe site-ul Oanei (care apropo, e cu un an si o zi mai mica decat mama), am citit despre ce face, ce a facut, pe unde a umblat (stiam si de la colegi de la Vodafone ca au fost implicati intr-un program de training cu Oana Pellea si multi erau dezamagiti ca s-a terminat prea repede se pare); insa dincolo de acele pagini oficiale, am gasit pagina de contact. Nu-mi sta in fire sa scriu actorilor, persoanelor publice de orice fel, insa cartea Oanei m-a facut sa ii spun Multumesc, nimic altceva, asa ca i-am scris; si duminica dimineata la ora 8 primesc raspuns, cinci cuvinte, doar atat.

Imi place sa cred ca au fost scrise de ea la ora aia, poate la tastele unui sau aceluiasi MacBook Air si am vrut sa va spun si voua despre asta.

Multumesc Oana.

Oana Pellea

Au trecut fix 2 luni …

… de cand am scris ultimul post si Carmen a reusit sa ma trezeasca parca din nou la realitate. Timpul trece, asta nu mai e un mister pentru nimeni, in nebunia si freamatul neincetat al orasului asta care se grabeste ca nebunu’ cu viata mea cu tot am reusit in sfarsit sa imi gasesc un tel, un vis, am reusit sa imi doresc din nou ceva care m-a pus in miscare :)

E inca surpriza, insa abia astept sa fac lucrurile sa se intample; ca intotdeauna, nebunia asta vine de niciunde, ma ia pe sus, total pe nepregatite si ma duce intr-un vartej de emotii exact acolo unde stiam ca trebuie sa ajung. Imi va fi dor de multe lucruri, locuri, oameni, dar asa cum spuneam aseara cand m-am vazut cu fetele de la Hudson, unele lucruri pur si simplu trebuie sa ti se intample ca sa ajungi omul care esti azi; fara acele experiente nu as fi ajuns profesionistul care sunt azi, si nici femeia care sunt azi, si ce e cel mai frumos lucru din tot amalgamul asta, este ca ma simt atat de bine fiind eu, cred ca e cea mai mare realizare a mea.

… au trecut fix doua luni … si vor mai trece, zile, luni, ani … important e cred unde suntem cand ne uitam in urma si ce am ajuns, daca mai suntem noi, daca ne recunoastem in oglinda constiintei proprii :)

Bucuresti, oras de provincie

Cine ar fi crezut ca Bucurestiul poate fi atat de pasnic, atat de linistit si provincial?
E 6 jumatate si tocmai am gasit casa perfecta pentru mine daca as fi trait intr-un Bucuresti interbelic, iesind la promenada, ascultandu-l pe Cristian Vasile, primind oaspeti in salonul chic, privind trasura cum trage in fata casei, asteptand guvernanta sa lase draperia grea peste fereastra inalta …
Casa de pe G. Calanceanu e parasita, are zidurile cojite, o gradina la strada mica si in paragina, un copac batran acum chelit de iarna cenusie care inca nu se lasa dusa. Am trecut pe langa Ateneu si daca nu as sti asta, n-as avea o explicatie pentru muzica ce pare sa se auda in surdina pe strada. Casa cu etaj si cu draperii grele ramane cenusie si pierduta intr-un anonimat nemeritat pe masura ce orasul pare sa se trezeasca si sa-mi alunge iluziile melancolice ale unui trecut care nici macar nu e al meu.
Ma intorc la a face drumul de-o ora spre platforma industriala Pipera si sperand sa pot pastra amintirea din dimineata asta inca mult timp cu mine.
Casa e inca acolo … cel putin pentru azi …

My name is Khan

am pierdut ceva

Rar se intampla sa am sentimentul asta, si nu, nu e ca acela cand ai impresia ca ai uitat ceva acasa de dimineata, si spre sfarsitul zilei iti dai seama ca nu ai cheile cu care sa intri din nou in casa; e alt fel de sentiment, ca am pierdut ceva din mine, ceva care era fain si care ma facea sa ma simt fericita. E trist insa ca oricat ma stradui nu reusesc sa-l identific, sa realizez ce este acel ceva. Zilele trecute am pus o intrebare catorva prieteni foarte apropiati, si raspunsul pare atat de simplu … degeaba stii insa ce sa faci daca acel “cum” nu iti iese. Poate ca da, ar trebuie sa gasesc propriul meu “cum” de ce trebuie sa fie insa atat de greu?

Am avut astazi un interviu excelent la prima ora, care a meritat trezitul la 5:30 dimineata, cu un om in care m-am regasit foooarttteee mult, si da Carmen, este nascut in aceeasi zodie ca si mine, dar omul a invatat sa se foloseasca de slabiciunile lui, a facut din asta un punct forte si il foloseste atat de fain. Este atat de plin de energie, atat de motivat, curios, … atat de viu :) Da, azi am avut o zi buna, foarte buna, atat de buna ca ma gandesc sa merg la film si sa inchei ziua in acelasi ton de calm si de timp pentru de toate.

Cu toate astea, in acele cateva zeci de secunde de cand pun capul pe perna si pana cand adorm nu gasesc raspuns la intrebarea Ce am pierdut???

scurta lectie de YMsg

se ia una bucata prieten pe care il cheama Cosmin si se adauga poza unui amic pe care il cheama Paul, se amesteca intr-o fereastra de YMsg isi se converseaza … Cosmin a reusit sa ma convinga ca nu e Paul :P

nu stiu ce-mi veni …

evolutie

Ca sa vezi cum trece timpul, primul meu calculator avea cred un hdd de 2,4 Gb si era mai mult decat suficient, puteam chiar sa am un film pe el si sa si ruleze foarte ok. Ieri mi-am luat un hdd extern de 1,5 Tb pentru ca cel de 160 Gb si teancul de dvd-uri cu infromatii, filme, muzica, nu mai sunt de ajuns … insa ca sa duc si mai departe ideea, cata informatie poti stoca astfel incat sa fie de ajuns? Cand ai destula? Cum era inainte cand nu puteai stoca atat de multa informatie digital? existau bibliotecile, albumele foto, aparatele cu film, cartile de bucate, diafilmele … si era de ajuns. Acum … sunt curioasa in cat timp si aces 1,5 Tb va fi insuficient???

sfarsit de vacanta, no stats, doar fresh perspectives :)

pe Dunare

Orsova – Cazanele mici – Tabula Traiana – Decebalus Rex – Manastirea Mraconia