orasul in care nu pot sa plang
Se fac in curand patru ani de cand sunt in orasul asta, iar timpul a zburat pur si simplu, reusesc sa-l masor doar dupa numele oamenilor faini care mi-au intrat in viata, unii au ramas si nu stiu cui ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru asta, altii au trecut doar prin cele 365*4+1-’cat o mai fi pana in 13 august’. Marius scria de curand despre oameni dragi care dupa zeci de ani se reintorc la aceeasi ‘bere lunga’ ca sa redevina mai copii decat copiii lor, cred ca asta e doar o parte din putinul [sau poate multul] care ne face oameni, intr-un oras in care eu pana acum nu mi-am gasit locul. Cu cat trece timpul, cu atat imi dau seama ca vreau ceva pe care nu pot sa-l numesc, imi lipseste un loc care sa fie acasa, si oricat m-as stradui, surogatul asta de apartament nu e decat atat, un surogat, indiferent cat l-as personaliza, cat l-as ingriji, cat l-as redenumi; … nu e acasa.
