Bucuresti, oras de provincie

Cine ar fi crezut ca Bucurestiul poate fi atat de pasnic, atat de linistit si provincial?
E 6 jumatate si tocmai am gasit casa perfecta pentru mine daca as fi trait intr-un Bucuresti interbelic, iesind la promenada, ascultandu-l pe Cristian Vasile, primind oaspeti in salonul chic, privind trasura cum trage in fata casei, asteptand guvernanta sa lase draperia grea peste fereastra inalta …
Casa de pe G. Calanceanu e parasita, are zidurile cojite, o gradina la strada mica si in paragina, un copac batran acum chelit de iarna cenusie care inca nu se lasa dusa. Am trecut pe langa Ateneu si daca nu as sti asta, n-as avea o explicatie pentru muzica ce pare sa se auda in surdina pe strada. Casa cu etaj si cu draperii grele ramane cenusie si pierduta intr-un anonimat nemeritat pe masura ce orasul pare sa se trezeasca si sa-mi alunge iluziile melancolice ale unui trecut care nici macar nu e al meu.
Ma intorc la a face drumul de-o ora spre platforma industriala Pipera si sperand sa pot pastra amintirea din dimineata asta inca mult timp cu mine.
Casa e inca acolo … cel putin pentru azi …