In primii ani de recrutare imi intrebam candidatii daca au role-models, oameni pe care ii admira si de la care invata, oameni asemenea carora ar vrea si ei sa fie la un moment dat. Cat de iluzorii ne erau asteptarile pe vremea aia …
Astazi ma uit la oamenii din jurul meu si imi dau seama ca nu exista role-models, asa cum nu exista nici eroi, ca intr-un final suntem cu totii doar oameni iar unii dintre noi ajungem eroi doar din dorinta altora de a avea pe cineva cu care sa se compare pentru ca nu avem taria de a crede in noi si de a face noi lucrurile sa se intample asa cum ne-ar placea. Ne uitam mereu la realizarile altora, cu admiratie sau cu invidie, cu dorinta sau doar indiferenta si nu realizam ca fiecare dintre noi putem fi un erou sau suntem un role-model, fie ca stim, fie ca nu.
Dincolo de schimbarile evidente pe care le aduce toamna, anul asta parca mai mult ca oricand abia am asteptat-o. Vara a trecut mai discreta decat mi-as fi dorit, lasand in urma-i cateva mii de km la bordul masinii si urme fierbinti de soare pe piele. Am grabit venirea toamnei si o data cu ea, venirea micilor placeri: baia cu spuma, cuibaritul in fotoliu cu patura trasa pana sub barbie si cu o cana de ceai fierbinte alaturi si dincolo de astea doar sa imi petrec weekend-urile in Bucuresti, cu aroma de cafea la micul dejun, cu incercat retete noi la pranz si cu plimbari linistite in dupa-amiaza; singurul lucru gresit in toata imaginea asta este ca noaptea vine din nou parca prea repede.
Asa cum imi place sa spun de cativa ani incoace, simt ca ma intorc la oras, in mediul sigur de-acum al urbanului, ca e din nou timp sa ma bucur de tot ce imi ofera, de alei, de cladiri, de concerte, de stagiuni noi, de piscina, de cafenele si de carti. Dar toamna asta vine si cu planuri, destul de mari ma tem, insa da, cu planuri si dorinte noi, cu putere, cu vise, multe vise.
Mi-au placut intotdeauna schimbarile, dar se pare ca mai mult cele provocate de mine, fara sa imi dau seama de multe ori de schimbarile prin care trec si care sunt aduse de timp, de oameni, de alegeri la care nu ma gandesc mereu, abia de curand am inceput sa ma bucur de fiecare pas dintr-o schimbare, am inceput sa privesc si sa inteleg schimbarile, asa ca pana la implinirea viselor fiecare mic pas e o bucurie si atat.
Aveti si voi melodii pe care le asociati anumitor momente din viata, la mine nu sunt multe, insa sunt foarte puternice trairile asociate acestor melodii; nu pot sa ascult Richard Clayderman fara sa imi amintesc senzatiile pe care mi le crea in combinatie cu Moartea Lebedei de Ion Grecea, nu pot sa ascult Ricordi del cuore fara sa ma gandesc la accidentul de acum mai bine de 10 ani sau sa ascult Tudor Gheorghe si sa nu-mi amintesc furtuna de emotii din prima jumatate a anului asta.
La fel e si cu melodia asta, care ma duce mereu cu gandul la Salman Rushdie si dorinta de a pleca in Pakistan.
Dar, asa cum spunea Irina, poate ca intr-adevar am facut mereu ce trebuia, nu ce-mi doream, raman deci cu muzica si cu senzatiile asociate … ce m-as face daca nu mi-as aminti?!
Zilele astea am invatat multe despre prietenie, am invatat ca sunt lucruri peste care nu pot sa trec, lucruri care ma enerveaza si ma scot din ritm, dar sunt si lucruri carora le duc dorul si pe care abia le astept la oamenii care-mi sunt dragi, care-mi sunt aproape cand imi e bine si cand imi e rau. Dupa 4 zile in pustiu, am ajuns la concluzia ca nu as putea locui cu Iritzi decat daca anumite standarde si tabieturi ar fi indeplinite, ca sunt concesii pe care trebuie sa invat sa le fac si ca cei apropiati mie au despre mine alta parere decat a mea proprie. Cred ca lucrul asta din urma m-a uimit cel mai mult si m-a pus pe ganduri. Am mai aflat ca e bine sa ai un numar la care sa suni cand iti e greu si un om la celalalt capat al firului care doar sa asculte [si abia apoi sa-ti indese sfaturi pe urechi :)], un numar la care pot sa sun de cate ori mi-e greu si un om care ma va ajuta sa merg mai departe, nu doar sa ocolesc frustrarile si problemele. Am mai invatat cate ceva si despre incredere, chestia aia fara de care prieteniile nu exista si pe care cineva mi-o pune greu la incercare; speram ca glumea atunci cand imi spunea ca va face tot posibilul sa ma dezamageasca, incep sa cred ca era pe bune, si in acelasi timp ma incapatanez sa cred in continuare din tot sufletul, chiar daca el nu are prieteni si eu sunt doar un alt om in drumul lui singuratic, de ce o fac? pentru ca cred in el. Am mai aflat si cum e cand mi-e dor, mi-e dor deja de Delia, acum cand sunt aproape de a face inca o schimbare si de a mai rupe un ritm, si pentru ca nu i-am spus-o inca, o fac aici in scris, ii multumesc pentru ca este primul om care nu m-a judecat, care m-a luat asa cum sunt si care si-a exprimat parerile referitoare la mine in cel mai empatic mod cu putinta, asta imi va lipsi cu siguranta.
Ma trezesc ca ma saruta marea, spuma alba imi mangaie buzele si trece mai departe iar un alt val isi trimite catre mine mangaierea. Inot si nu stiu cand si cum am ajuns aici, stiu doar ca valurile ma leagana intr-un dute-vino cunoscut dar parca atat de indepartat. Ma opresc si ma las in voia valurilor, asa cum zi de zi nu o fac niciodata, incercand sa-mi amintesc. Da, pot sa-mi amintesc, dar inca e mai bine sa nu. E a treia zi la mare si multumesc clipa de clipa imensitatii care ma imbratiseaza, imi soarbe lacrimile si-mi mangaie pielea. Acum stiu.
Iubesc marea, ii iubesc intinderea albastra, verde, gri, mov, ii iubesc limpezimea si nisipul fin care imi alinta talpile, iubesc senzatia pe care mi-o da apa sarata pe piele, iubesc sarea care-mi ramane pe buze si linistea pe care mi-o aduce in suflet.
Uneori am impresia ca viata mea e ca marea, cand vreau sa intru si sa ma arunc in valuri ma opresc valurile ce se sparg in fata mea, cand vreau sa ies ma trage spre ea lacoma sa ma mai legene, ma duce in directia in care doar ea vrea, ma mangaie sau ma loveste imbratisandu-ma tandru si dandu-mi curaj de fiecare data. Sunt dependenta de mare; atunci cand trece mai mult timp si ma amagesc ca am uitat-o, ajung din intamplare pe un tarm si realizez cat de mult imi lipsea, cat de mult o iubesc si cat de bine imi face sa ma regasesc in fata imensitatii ei. Marea ma ajuta sa ma regasesc cand sunt pierduta de mine, ma lasa sa ma gandesc si nu ma grabeste, ma intelege parca si-mi spala grijile, frustrarile, imi limpezeste mintea si-mi potoleste tremurul sufletului.
Nu as putea trai intr-o tara unde sa nu am mare si soare, sa ma pot scalda in raze de lumina calda, sa-mi intind bratele larg si sa imbratisez valuri si raze in acelasi timp, sa ma inalt in fata spumei albe si sa ma arunc libera pe creasta valurilor.
Da, cred ca e vremea altor povesti, a povestilor cu mare, cu speranta, cu vise si da, cu iubire.
In urma cu multe luni, Carmen ma intreba unde este Aura cea pe care a zarit-o intr-o fotografie uitata pe un blog, o Aura care si mie imi este foarte draga si care imi lipseste mult. Zilele astea am recitit multime de posturi pe care le-am scris din 2005 incoace si desi pot sa recunosc calea pe care am mers, nu ma recunosc pe mine, cea de la capatul asta de unde scriu acum, si ma intreb, la fel ca si Carmen, unde este acea Aura din fotografie. Acea Aura era venita de cateva luni in Bucuresti, dupa o experienta de munca pe litoral cand a realizat ca turismul nu-i place prea mult, la fel cum nici contabilitatea nu trezea prea multa pasiune in ea. Acea Aura vroia sa faca HR, si cu gandul asta a pornit pe un drum. HR frumos am vazut la Adobe, acolo am invatat si am gresit cel mai mult. Acum insa, Aura vrea sa redevina femeia din fotografie, …
Dupa cum scriam in urma cu cateva zile bune, pentru mine acum munca e cea mai mare parte dn viata mea, si daca asta nu e de calitate, e ca si cum as avea o viata de rahat si mi-as bate joc de timpul meu; asa ca o sa fac munca mai interesanta, am sa o fac sa-mi placa la fel de mult ca in acel 2005 cand am aterizat in Bucuresti la Rica in apartament cu 3 genti de voiaj si cu teancuri de cv-uri gata de pus in plicuri si de expediat … Doamne, ce vremuri …
