In urma cu multe luni, Carmen ma intreba unde este Aura cea pe care a zarit-o intr-o fotografie uitata pe un blog, o Aura care si mie imi este foarte draga si care imi lipseste mult. Zilele astea am recitit multime de posturi pe care le-am scris din 2005 incoace si desi pot sa recunosc calea pe care am mers, nu ma recunosc pe mine, cea de la capatul asta de unde scriu acum, si ma intreb, la fel ca si Carmen, unde este acea Aura din fotografie. Acea Aura era venita de cateva luni in Bucuresti, dupa o experienta de munca pe litoral cand a realizat ca turismul nu-i place prea mult, la fel cum nici contabilitatea nu trezea prea multa pasiune in ea. Acea Aura vroia sa faca HR, si cu gandul asta a pornit pe un drum. HR frumos am vazut la Adobe, acolo am invatat si am gresit cel mai mult. Acum insa, Aura vrea sa redevina femeia din fotografie, …
Dupa cum scriam in urma cu cateva zile bune, pentru mine acum munca e cea mai mare parte dn viata mea, si daca asta nu e de calitate, e ca si cum as avea o viata de rahat si mi-as bate joc de timpul meu; asa ca o sa fac munca mai interesanta, am sa o fac sa-mi placa la fel de mult ca in acel 2005 cand am aterizat in Bucuresti la Rica in apartament cu 3 genti de voiaj si cu teancuri de cv-uri gata de pus in plicuri si de expediat … Doamne, ce vremuri …
Zilele astea mai mult ca oricand mi-e dor de simplu, mi-e dor de diminetile cand mancam margarina cu gem si ajungeam la ora 7 la liceu, mi-e dor de vremea cand parizerul se prajea in tigaie si nu se topea, mi-e dor de gustul de branza cu rosii, mi-e dor sa musc din rosie si sa ma stropesc pe barba cu zeama ei, mi-e dor de dupa-amiezele de duminica cand mancam cu totii ceva bun, pufuleti, mi-e dor sa mananc pepene rosu fara sa tai felia frumos in cuburi, ci sa musc cu pofta din miez, mi-e dor de zilele cand puteam sa spun ce gandesc fara sa ma intreb de ce?, fara sa-mi pun la indoiala sentimentele. Mi-e dor de zilele cand cautam in AIESEC tineri care sa caute consensul si sa-l prefere in locul compromisului, mi-e dor de lucrurile in care credeam, mi-e dor sa stau din nou in pat pe burta si ca citesc sutele de pagini de fictiune, mi-e dor de basme si de volumele cu povesti nemuritoare, mi-e dor de serile cand jucam acasa macaua in trei, … de fapt mi-e dor de simplitatea emotiilor care mi-au ramas de cand faceam lucrurile enumerate mai sus, mi-e dor de emotii, mi-e dor de valoarea lor pentru mine, mi-e dor sa fiu eu
… Miti mi-ar zice probabil ca asta se cheama frica de a ma maturiza, parca asa era, nu?
asta nu face mai putin important faptul ca pur si simplu mi-e dor de simplu
Am participat candva, cand eram mica, la un concurs de desene pe asfalt. Eram la gradinita, cel mai probabil in grupa mijlocie, iar concursul asta nu mai stiu daca era cu vreo ocazie, cred ca de 1 iunie, insa ce e important este ca erau foarte multi copii, in fata la Sala Polivalenta, era impartita toata platforma in patratele, si fiecare dintre noi primise bucata de asfalt de colorat si creta. Ce era si mai ‘appealing’ (nu pot sa cred ca gasesc mai usor cuvintele in engleza ca sa povestesc lucruri atat de simple :( tre’ sa ma tratez) era creta colorata; creta colorata era raritate pe vremea cand eu eram la gradinita, chiar si in anii in care eram in scoala primara, intra in categoria hartie glasata din care faceam lanturile de decorat pomul de Craciun, la fel si hartia creponata … nu mai stiu ce faceam din asta, la fel si ierbarele, atlasele si multe altele. Ce e asa special la creta colorata era ca mi-o doream si in afara timpului cand eram la gradinita, respectiv la scoala, imi placea la nebunie sa desenez pe asfalt. In afara de clasica casa cu soarele in colt si cu un pom, desenam o multime de oameni, de copii care se jucau, si Dumnezeu mai stie ce. Nu mai stiu cum s-a terminat concursul ala, e atat de putin relevant acum pe cat era atunci, ce-mi placea si presupunea un efort deosebit era faptul ca nu aveam voie sa gresesc, daca faceai cea mai mica greseala si trebuia sa stergi o anumita culoare, se strica tot desenul, … niciodata nu greseam acolo …
Mi-as dori si acum sa ies sa fac desene pe asfalt, … cat de greu poate fi?!
La sfarsit de martie, pomii nu sunt inca infloriti, zilele sunt schimbatoare si nu ma mai mira ca dimineata ma saluta soarele in tramvai la Ciurel iar seara ma ascund sub umbrela in drum spre casa. Am inceput sa nu mai numar saptamanile, si sa nu mai privesc nostalgic dupa ‘a mai trecut o saptamana’ sau ‘azi iar e vineri’ si am reusit sa nu ma mai grabesc. Mi-au trebuit 4 ani de Bucuresti ca sa ma simt oarecum acasa aici si sa ma bucur de timpul meu liber asa cum faceam in Sibiu sau acasa cand eram copil.
Astazi am rasfoit link-uri a 6 blog-uri pe care am scris pana acum, 4 ani si jumatate de ganduri, de intrebari, de indoieli, de zambete … am avut aproape acelasi sentiment pe care l-am avut cand am citit tot 360*-ul lui Gelu: cine este omul asta a carui viata o poti citi in mii de pixeli? cine este omul asta care zi dupa zi isi insira gandurile din taste? M-am simtit detasata de mine … insa nu am putut sa nu am tendinta de a ma ‘cataloga’ dupa cele scrise in 4 ani de zile in www.
Suntem sau nu definiti de fragmentele pe care le lasam in urma noastra ca ganduri insirate pe un blog?
Ma gandeam in acelasi timp cat de mult poti influenta un om? sa-l faci sa creada ce vrei tu, sa vada optiunile pe care i le dai tu, sa ia deciziile din alternativele pe care tu i le spui; m-a fascinat intotdeauna cum functioneaza manipularea, si am condamnat-o atunci cand trece de un joc nevinovat sau de buna credinta care uneori ne impinge sa o folosim. Ca sa duc lucrurile intr-un plan mai personal, poti sa cunosti sau nu o persoana pe care o vezi zi de zi, pe care o simti zi de zi, care iti insoteste gandurile in fiecare seara si care te pune in miscare mai devreme in fiecare dimineata, sa o cunosti dincolo de ce spune, dincolo de reactii si de priviri? …
O sa innebunesc asa, nu pot sa caut motive acolo unde nu-s, si nu pot sa iau lucrurile asa cum vin pentru ca … pentru ca …
Intr-un final, cu totii suntem mai mult decat zambetul de azi, mai mult decat gandurile de ieri, mai mult decat planurile pentru maine :) … astazi sunt mai mult decat suma clipelor de ieri …
Halvaua, alaturi de dovleceii prajiti, de pastaile cu usturoi si rosiile din ciorba sunt cateva dintre chestiile pe care uram sa le mananc cand eram mica. Citesc acum o carte care-mi spune ca totul se invata, inclusiv gustul, si ca de fapt, lucrurile se pot schimba. Intr-adevar, iubesc dovleceii acum, si morcovul, pastaile le mananc dar nu sunt chiar mancarea preferata, rosiile inca nu le pot suferi in ciorba :D
Halvaua insa nu am mai incercat-o de cand eram copil iar mamaia o avea mereu pe masa cand tinea post; imi placea insa marmelada, si colarezii pe care ii facea ea; dar sa nu devin nostalgica, asta seara am incercat din nou halvaua; are alt gust decat in copilarie, astazi scrie Made in Turkey pe ambalaj, are arome de vanilie, sau de cacao, are parca gust de susan, nu e rea, e doar … altfel. O data cu gustul halvalei (sper ca am acordat bine cuvantul) am redescoperit insa lucrurile simple din copilarie si nu ma asteptam sa ma faca sa ma simt atat de bine si sa-mi dea sentimentul de acasa. Desi gemul de prune nu e ca cel facut de mama acasa, nu are nuca si nu miroase a fructe, painea e feliata si nu are gustul franzelei de la Demopan careia ii mancam colturile pana ajungeam acasa, desi astazi mananc tofu si telemeaua nu mai are acelasi gust, desi acum experimentez chestii ciudate la care poate parintii mei nici nu visau, e atat de bine sa revin la lucrurile simple din copilarie; ah … si bomboanele CIP, erau geniale, geniale … n-am prins insa celebrul Cico, cred ca sunt prea mica sa-mi amintesc cum se numea, dar stiu ca se vindea la tarabe unde erau tinute printre calupuri mari de gheata care ma fascinau :)
Marius scria zilele trecute despre locuri din Bucuresti, despre Caru’ cu bere si alte locuri, cladiri, dovezi ale istoriei care a trecut peste noi. Weekend-ul trecut am ajuns pentru prima data la Muzeul National de Istorie. Am ramas uimita in fata replicii Columnei lui Traian din Lapidarium, iar tezaurul national … ugh, breath taking :)
Dincolo de muzeu, de expozitia de decoratii, mi-am ales de la magazinul cu souveniruri un set de fotografii cu Bucurestiul de alta data, si cand voi fi la casa mea, le voi inrama pentru coltul meu de lectura, alaturi de lampadar si fotoliu, de rafturile cu carti si fereastra spre lume :)
RoBlogFest, aproape de miezul noptii, in Fabrica, alaturi de aceiasi oameni faini cu care am impartit bune si mai putin bune perioada de inceput a Adobe in Romania, aseara am fost din nou parte din gasca care a reprezentat Adobe la decernarea premiilor RoBlogFest unde blogul nostru a luat locul 1 la sectiunea blog de companie. Un snapshot:
Si daca nu aveti rabdare sa vedeti toata premierea, un skip la minutul 17:25 va va satisface curiozitatea :D
Am intarziat astazi 2 minute si am pierdut masina de 5 care ma ducea la metrou la Pipera, asa ca am pornit-o pe jos spre oras, cu gandul la toamna. Drumul pe care il fac zilnic catre birou trece invariabil pe langa un santier; indiferent ce cale ar alege soferul (care sincera sa fiu descopera in fiecare saptamana alta), insa peste tot in jur se construieste. Se sapa fundatii, se ridica piloni de fier, se monteaza pereti intregi de sticla, peste tot e un zgomot constant de santier; lucru care pana astazi ma deranja, praful, zgomotul, oameni strigand peste betoane, camioane care blocheaza constant drumul, macarale care iti atarna pereti deasupra capului. Astazi insa, pasind printre acele cladiri in constructie m-am trezit cu gandul la santierele care erau in Bucuresti si prin tara prin anii ‘70-’80, la muncitorii care puneau atata munca si respect in ceea ce faceau, mi-am amintit de “Dragostea incepe vineri”, film care imi e drag tocmai pentru ca evoca perioada aia, si nu e singurul. Nu am trait-o, nu stiu cat era de bine sau de rau, insa evocarile anilor alora imi dau un sentiment de confort pe care vremurile de azi de exemplu nu mi-l dau.
Insa, o data ce ma indepartam, zgomotul se estompa, iar brusc aproape a incetat; abia cand a fost o liniste asurzitoare mi-am dat seama ca se auzise bariera, ca masinile nu mai circulau si nu stiu de ce nici macaralele nu mai vuiau, era doar liniste.
