1
mi-e dor de orele de-amiaza de la Mogosoaia
amintiri
Aveti si voi melodii pe care le asociati anumitor momente din viata, la mine nu sunt multe, insa sunt foarte puternice trairile asociate acestor melodii; nu pot sa ascult Richard Clayderman fara sa imi amintesc senzatiile pe care mi le crea in combinatie cu Moartea Lebedei de Ion Grecea, nu pot sa ascult Ricordi del cuore fara sa ma gandesc la accidentul de acum mai bine de 10 ani sau sa ascult Tudor Gheorghe si sa nu-mi amintesc furtuna de emotii din prima jumatate a anului asta.
La fel e si cu melodia asta, care ma duce mereu cu gandul la Salman Rushdie si dorinta de a pleca in Pakistan.
Dar, asa cum spunea Irina, poate ca intr-adevar am facut mereu ce trebuia, nu ce-mi doream, raman deci cu muzica si cu senzatiile asociate … ce m-as face daca nu mi-as aminti?!
despre prietenie
Zilele astea am invatat multe despre prietenie, am invatat ca sunt lucruri peste care nu pot sa trec, lucruri care ma enerveaza si ma scot din ritm, dar sunt si lucruri carora le duc dorul si pe care abia le astept la oamenii care-mi sunt dragi, care-mi sunt aproape cand imi e bine si cand imi e rau. Dupa 4 zile in pustiu, am ajuns la concluzia ca nu as putea locui cu Iritzi decat daca anumite standarde si tabieturi ar fi indeplinite, ca sunt concesii pe care trebuie sa invat sa le fac si ca cei apropiati mie au despre mine alta parere decat a mea proprie. Cred ca lucrul asta din urma m-a uimit cel mai mult si m-a pus pe ganduri. Am mai aflat ca e bine sa ai un numar la care sa suni cand iti e greu si un om la celalalt capat al firului care doar sa asculte [si abia apoi sa-ti indese sfaturi pe urechi :)], un numar la care pot sa sun de cate ori mi-e greu si un om care ma va ajuta sa merg mai departe, nu doar sa ocolesc frustrarile si problemele. Am mai invatat cate ceva si despre incredere, chestia aia fara de care prieteniile nu exista si pe care cineva mi-o pune greu la incercare; speram ca glumea atunci cand imi spunea ca va face tot posibilul sa ma dezamageasca, incep sa cred ca era pe bune, si in acelasi timp ma incapatanez sa cred in continuare din tot sufletul, chiar daca el nu are prieteni si eu sunt doar un alt om in drumul lui singuratic, de ce o fac? pentru ca cred in el. Am mai aflat si cum e cand mi-e dor, mi-e dor deja de Delia, acum cand sunt aproape de a face inca o schimbare si de a mai rupe un ritm, si pentru ca nu i-am spus-o inca, o fac aici in scris, ii multumesc pentru ca este primul om care nu m-a judecat, care m-a luat asa cum sunt si care si-a exprimat parerile referitoare la mine in cel mai empatic mod cu putinta, asta imi va lipsi cu siguranta.
fragment de maine
Posted by Aura on Jul 9, 2009 in personal
Un iz de scortisoara invaluia lemnul din prispa casei ducandu-ma cu gandul la o carte de mult citita. Placinta de mar statea fiebinte pe farfurie, alaturi de carafa cu vin fiert astepand parca anumite buze sa-i guste din licoare. In fotoliul vechi cu stofa roasa si peticita pe alocuri era lasata patura de culoarea toamnei care aducea parca cu ea zilele de octombrie. O pereche de botosi de iarna iesira pe prispa si deschisera ferestrele largi ca sa intre in camerele batranesti caldura molcoma a soarelui de-amiaza de toamna. Din camera razbatu muzica, slagare de alta-data care faceau aerul sa vibreze pe fundalul inconfundabil al acului de pick-up pe discurile de vinil.
Dinspre livada se auzea zumzetul taranilor care adunau belsugul ramurilor grele, fructe carnoase si dulci care aveau sa ajunga pe mesele atator oameni la fel ca noi. Din varfurile copacilor soarele imi mangaia fata iar vantul usor facea sa-mi tresara pielea sub haina subtire de bumbac. Fosnetul frunzelor, mirosul de iarba proaspat cosita si rasetele oamenilor ma-ntorc cu gandul la putinele veri petrecute la tara. Patura aspra imi atinse umerii intr-o imbratisare calduroasa si buze moi imi sarutara tampla aducandu-mi mai aproape mirosul de soare din par. M-am lasat in imbratisare, privind la iarba inca verde si la botosii de iarna care-mi incadrau pasii. Urcand cele trei trepte de lemn ce gemeau sub talpile noastre gandurile se pierdeau in zilele de primavara timpurie cand intr-o cafenea visam doar la azi. Cu nostalgia de la tara copilariei in priviri, ne zambim in timp ce licoarea fierbinte si aromata curge in canile grele de lut si fotoliul ne primeste imbratisati sub privirea ingaduitoarea a soarelui molcom si la fel de batran ca si timpul.
sa vorbim … sau mai bine sa facem
In urma cu multe luni, Carmen ma intreba unde este Aura cea pe care a zarit-o intr-o fotografie uitata pe un blog, o Aura care si mie imi este foarte draga si care imi lipseste mult. Zilele astea am recitit multime de posturi pe care le-am scris din 2005 incoace si desi pot sa recunosc calea pe care am mers, nu ma recunosc pe mine, cea de la capatul asta de unde scriu acum, si ma intreb, la fel ca si Carmen, unde este acea Aura din fotografie. Acea Aura era venita de cateva luni in Bucuresti, dupa o experienta de munca pe litoral cand a realizat ca turismul nu-i place prea mult, la fel cum nici contabilitatea nu trezea prea multa pasiune in ea. Acea Aura vroia sa faca HR, si cu gandul asta a pornit pe un drum. HR frumos am vazut la Adobe, acolo am invatat si am gresit cel mai mult. Acum insa, Aura vrea sa redevina femeia din fotografie, …
Dupa cum scriam in urma cu cateva zile bune, pentru mine acum munca e cea mai mare parte dn viata mea, si daca asta nu e de calitate, e ca si cum as avea o viata de rahat si mi-as bate joc de timpul meu; asa ca o sa fac munca mai interesanta, am sa o fac sa-mi placa la fel de mult ca in acel 2005 cand am aterizat in Bucuresti la Rica in apartament cu 3 genti de voiaj si cu teancuri de cv-uri gata de pus in plicuri si de expediat … Doamne, ce vremuri …
imagineaza-ti
Posted by Aura on Jun 20, 2009 in personal
ca astazi e o luna de cand am sarit cu parasuta …
orasul in care nu pot sa plang
Se fac in curand patru ani de cand sunt in orasul asta, iar timpul a zburat pur si simplu, reusesc sa-l masor doar dupa numele oamenilor faini care mi-au intrat in viata, unii au ramas si nu stiu cui ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru asta, altii au trecut doar prin cele 365*4+1-’cat o mai fi pana in 13 august’. Marius scria de curand despre oameni dragi care dupa zeci de ani se reintorc la aceeasi ‘bere lunga’ ca sa redevina mai copii decat copiii lor, cred ca asta e doar o parte din putinul [sau poate multul] care ne face oameni, intr-un oras in care eu pana acum nu mi-am gasit locul. Cu cat trece timpul, cu atat imi dau seama ca vreau ceva pe care nu pot sa-l numesc, imi lipseste un loc care sa fie acasa, si oricat m-as stradui, surogatul asta de apartament nu e decat atat, un surogat, indiferent cat l-as personaliza, cat l-as ingriji, cat l-as redenumi; … nu e acasa.
o seara
Este 9 jumatate seara si m-am adunat acasa dupa o zi nebun de plina la servici cu vreo 2 ore de relaxare si povesti la Adobe :)
Furtuna de-afara nu-mi da pace si m-am trezit in camera, pe intuneric, stand in fereastra si privind cerul, vantul si fulgerele, asa cum faceam cand eram mica si mamaia imi spunea ca nu e bine sa stau in geam pe ploaie … Am terminat ce ‘trebuia’ sa fac, si acum am timp, … am citit posturile lui Marius [de mult timp nu mai reusisem sa intru sa ma delectez], am dat o raita pe facebook la pozele Mirunei si cu gandul la Lillo si la aerodrom, m-am gandit la multele ‘de ce’-uri care mi se invart prin cap si la povestile de zi cu zi care-mi lipsesc, si ascult fado, mai exact ‘O Melhor de Amalia’ un album care imi place foarte mult si pe care am pus ochii cand am ajuns ratacita prin Carturesti, planificand cumparaturi … incepe sa-mi placa sa-mi doresc lucruri mici, pe care de fapt mi le-as putea lua oricand, dar pentru care prefer sa mai astept putin :)
Si ca sa fie o seara perfecta, inchid YMsg si Facebook-ul :) si ma afund in fotoliu ca sa invat dragostea cu Ereticii Dunei.
what’s your dream?
“Dreams … they come and go, they change or stay, it’s dreams :)”
Am scris asta dupa ce am ales sa nu mai insist cu plecarea in Pakistan, atunci cand abia angajata la Adobe, ma simteam atat de bucuroasa de un nou inceput. Pakistanul ramanea in urma, insa alegerea facuta a fost atunci cea potrivita. Visele mele se schimba intr-adevar, uneori atat de repede si atat de radical ca ma surprinde si pe mine schimbarea, alteori deloc in cursul multor, multor ani. Tibi avea dreptate cand spunea ca atunci cand am sarit cu parasuta a fost unul din putinele momente cand am fost eu, doar eu, total lipsita de control asupra vreunui lucru, lipsita de vreo grija sau de orice alt sentiment, doar cu emotie si multa curiozitate, oare mai exista si alta activitate care sa-mi dea senzatia aia de libertate? daca mai exista, trebuie sa o gasesc, daca nu … poate ma apuc de parasutism si ma intorc la Lillo sa-mi iau licenta :)
In zilele trecute am realizat cat de legata sunt de locuri, de oameni, uneori chiar si de lucruri [desi Mielule, sa stii ca poti sa ai masina :)] si cat de mult ma tine in loc lucrul asta. Nu stiu ce as face daca nu ar fi asa, poate as alege altfel, poate as trai altfel, insa zilele astea, mai mult ca oricand am simtit asta ca pe o constrangere mai mult decat ca pe un lucru asumat ca fiind parte din mine.
Da, am mai adaugat un an la cei 17 pe care-i aveam [se pare ca anul asta se poarta varsta de 18 ani, cel putin 4 persoane m-au intrebat cum ma simt la anii astia, cu un ton putin dezamagit apoi, cand le-am spus ca 18 ani nu mi-as mai dori sa am, insa la 28 ma simt excelent] si desi m-am gandit sa nu scriu despre aniversarea asta, vreau sa o fac acum pentru ca a fost o zi superba, in care m-am auzit si am povestit cu multi oameni care au iesit de mult timp din viata mea si care si-au amintit de ziua asta, pentru ca am avut alaturi oameni faini care sunt acum in viata mea, pentru ca a fost o zi plina [ca dupa o saptamana de vacanta] pentru ca am putut sa impart cu cei din jurul meu experienta saritului cu parasuta, pentru ca am mai invatat ceva despre mine si am mai facut o alegere referitoare la ziua de maine, dar mai ales pentru ca a fost o zi absolut obisnuita, in care foarte putini oameni din cei din imediata mea apropiere au stiut ca e ziua mea, si m-am putut bucura de ei asa cum o fac in fiecare zi.
Insa din nou, maine e un timp atat de indepartat, care poate sa fie sau poate sa nu, asa ca ma bucur de astazi si de amintirile din fiecare ieri.
ramas bun, Madrid!
Rasarea soarele peste Barajas in timp ce avionul decola si in urcare saluta Madridul. Dupa 6 zile de vacanta in care am fost complet rupta de realitatea mea, mi-a ramas gandul la o intamplare din aeroport, dupa ce se incepuse deja imbarcarea cand un om in toata firea a facut un pas in fata si a cazut din picioare, cu fata in jos. Dupa ce prima reactie a gardianului a fost sa duca mana la arma, si-a dat seama ca nu ala era pericolul si a chemat prin statie un doctor care insa nu a reusit sa ajunga in cele 10 minute cat am mai stat eu inainte sa urc in autobuzul spre avion. In clipa aia un singur lucru imi staruia in cap, gandul ca suntem atat de neputinciosi, atat de vulnerabili si atat de lipsiti de control asupra vietilor noastre. Cu gandul asta am plecat din Madrid, si m-am surprins sa constat ca ma bucur atat de mult ca ajung acasa, ca am viata pe care o am, ca am toti oamenii astia faini in viata mea.
Mi-as dori sa nu-mi doresc mai mult, si in acelasi timp imi pare rau ca nu am ce sa imi mai doresc.
