let it hurt …

Este un moment in viata fiecarui copil pe care eu sincera sa fiu nu l-am gasit niciodata descris sau dezvaluit in cartile pentru adolescenti, pentru parinti, de autoeducare sau cum se mai numesc ele … ma refer la momentul cand copilul vede omul din parintele sau. Poate as presupune gresit gandindu-ma ca toti traim momentul asta, pentru mine a fost ca o palma puternica peste fata, dar nu palma care iti intoarce capul intr-o parte, ci aceea care iti pleaca doar privirea si-ti lasa obrazul arzand de dogoarea durerii, a fost ca o trezire.

E momentul in care pentru mine s-au prabusit toate idealurile, statuile de pe socluri, modelele de viata … as vrea doar sa stiu daca parintii nostri realizeaza impactul asta, poate au trait si ei asemenea clipe, insa le-au perceput atat de diferit, sunt convinsa.

De ce-mi veni oare sa scriu despre parinti?

Sunt cam blue de cateva zile incoace, sper ca zborul cu avionul si adrenalina sa ma aduca inapoi la starea de … floricele pe campii si … whatever …

Tags: familie, timp

cu ochii larg deschisi

Imi amintesc volumele de Povesti nemuritoare si Basmele romanilor a lui Ispirescu din care citeam aproape zilnic pana prin clasa a XII, imi amintesc de romanele pe care le citeam obligatoriu in liceu, cel mai bun lucru pe care l-a facut pentru mine domnul diriginte, era … un roman de Hortensia Papadat Bengescu (mereu m-a amuzat numele asta) … nu mai stiu cartea … (google-ing) … da, “Concert din muzica de Bach”, eram singura din clasa care citise cartea asta, si imi si placuse, … am fost singura care a citit al doilea volum din Morometii si mi-a placut mai mult decat primul, atat de mult ca am citit si urmarea “Marele singuratic” … imi amintesc de vremurile cand faceam curat in sufragerie si biblioteca era lucrul cel mai de pret, pe care o lasam la sfarsit, iar grija cu care mutam cartile si le reasezam in colectii lasand semne la cartile a caror titluri ma faceau sa vreau sa le citesc, facea activitatea aia cea mai faina pentru o mare perioada de timp. Imi amintesc copertile cartilor (majoritatea din anticariate) … cartile lui Haralamb Zinca si Rodica Ojog Brasoveanu, … acolo l-am descoperit pe Mihail Sebastian si cartea care mi-a ramas in minte ca simbol al adolescentei  … :)

Acum citesc aproape la fel de mult ca in anii aia, insa acum citesc carti noi, majoritatea, si nu trece o luna sa nu ajung in librarie sa mai aleg cate ceva. Nimic nu se compara insa cu .. ah, “Ciresarii” volumele alea cartonate de la biblioteca judeteana, singura biblioteca pe care o stiu unde aveam acces la raft si nu umblam prin cartonase ca la bibliotecile de la Iasi, de la Sibiu sau la  altele asemenea. Sentimentul de hoinareala cu orele printre rafturi si posibilitatea de a alege tu insati cartile, … minunat … da, Ciresarii si Toate panzele sus! … delicioase lecturi … spuneam ca nimic nu se compara cu mirosul cartilor vechi, cu paginile ingalbenite si intoarse pe la colturi, unde hartia e atat de uzata ca pare  prafoasa, gata sa se dezintegreze la prima atingere, cand deschid o astfel de carte ajung imediat pe taramul imaginatiei, acolo unde de multi ani cred ca nu mai pot sa ajung, iar asta imi mai da inca speranta ca in mintea mea mai exista loc de fantezie, de inchipuire, de vis aievea

Cartile mele sunt insa noi, unele necitite chiar, pentru ca le-am citit de la prieteni, mi-au placut atat de mult incat le-am cumparat, insa atat de rar imi vine randul sa le redeschid … e-atata risipa … o carte sa stea intr-un raft nedeschisa, nerasfoita, necitita … si totusi le cumpar in continuare … ca si cum in ele s-ar afla adevarul suprem, reteta fericirii, pagini de nemurire care sa dea sens vietii sau sa ma invete doar ce nu pot invata cu ochii larg deschisi

Tags: acasa, amintiri, carti, familie

in val de amintiri

Emeric Imre – Condamnare
Asculta mai multe audio Muzica »

Tags: amintiri, ani, anotimpuri, music

pasi cu nuferi si carte

Ziua de azi apune intr-un amalgam de senzatii noi, amestecate, cunoscute parca dintotdeauna dar care ma coplesesc cu noul pe care il aduc. Am realizat ca inceputul si sfarsitul de fapt nu exista, sunt doar notiuni inventate care marcheaza doar momentul in care apare si se sfarseste o interactiune, asa cum o carte incepe sa descrie o actiune care de fapt exista inainte si care va exista si dupa ce o ultima coperta se va inchide peste al nu stiu catelea volum. Amalgamul asta de senzatii include echilibrul pe care am declarat de atatea ori ca il caut in viata ferindu-ma totusi de el parca instinctiv, include sentimentul de siguranta si de apartenenta la aceste locuri de care nu ma pot rupe, include senzatia de libertate pe care o gasesc definitorie si care astazi am citit ca inseamna singurate, o alta constanta care pare sa ma defineasca si de care ma tem cel mai mult. Mai include sentimentul ca pot sa realizez orice si ca de fapt nimic nu-mi sta in cale, ca pentru mine nimic nu este imposibil, de la a realiza un vis care nu indrazneste nicicum sa se materializeze pana la a fura un sarut. Mai include dorinta de pact cu viata, pactul ala care de fapt defineste echilibrul pe care il caut, pretul pe care il platesc pentru ca sa realizez ce mentionam anterior. Mai include si constiinta ca lucrurile care ne definesc ajung la un moment dat sa ne controleze si ca nu suntem mereu mai puternici decat noi ca sa intelegem si sa facem alegerile potrivite. Au fost parca momente de iluminare [chiar daca cuvantul suna atat de mare] momente in care m-am perceput deasupra a ceea ce fac si ce sunt, in care exista o imagine de ansamblu si lucrurile, oamenii, faptele, gandurile se teseau intr-o armonie perfecta care e viata. Stiu, du-te si spune asta batranei care vindea nuferi la 7 jumate in Aviatorilor, sau spune-o femeii care e in fiecare dimineata la aceeasi statie de metrou, indiferent de vreme si iti ofera servetele pe 5 bani. Cu toate ca probabil ele ar avea intelepciunea sa vada o farama macar din imensul asta pe care si eu abia-l percep si mi-e teama ca daca ma gandesc mai mult se va disipa, pentru ca e doar un amestec de senzatii, nimic palpabil, nimic de definit, mi-e teama ca de voi incerca sa-l inteleg prin prisma logicii si bunului simt asa cum il stiu, va disparea. Amalgamul asta de senzatii nu ma face sa ma simt mica, asa cum m-as fi asteptat, ma face sa ma simt constienta, si mi-e teama de clipa urmatoare cand voi reciti atatea cuvinte de mai sus si nu le voi mai intelege noima, pentru ca am pierdut momentul in care intelegeam si lucrurile aveau atat de mult sens. Momentele astea m-au facut sa inteleg putin ce sunt si ca nu mai trebuie sa fug de ceea ce ma defineste, de ceea ce mi-e teama. Perceptia ca totul se intampla intr-o armonie perfecta si ca de fapt noi stricam armonia asta in fiecare clipa pentru ca nu vedem ansamblul si cum fiecare cuvant pica acolo unde trebuie si fiecare gest ajunge la cine trebuie, e uluitoare, si nu ma face decat sa inteleg ca tot ce trebuie sa facem e sa traim, si nici de asta nu suntem in stare. Daca a fost o lectie de invatat din clipele astea, asta e ca trebuie sa incep sa scap de limite, daca as putea sa-mi deschid mintea sa perceapa infinitul de alegeri care imi stau ca o paleta in fata , alegeri care duc spre tot atatea viitoruri si care imi sunt toate la-ndemana cu conditia de a nu alege un drum deja batatorit. Mi-as fi dorit sa pastrez senzatiile acelor momente, insa s-au dus lasandu-mi cuvinte insirate care surprind poate nuante a ceea ce credeam ca am inteles intr-o alta zi de mai, dintr-o viata comuna, a unui alt om, care a inchis astazi coperta unui volum de carte; poate acelasi om, poate aceeasi carte, poate acelasi mai.

corelatii

Ma uit la numarul posturilor din lunile mai recente si incerc sa gasesc o corelatie intre mine si ce sta scris pe pagina asta. Sunt convinsa ca undeva exista corelatiile astea, insa nu reusesc sa identific care sunt butoanele, tastele care declanseaza un gand sau altul, care ma fac sa scriu sau sa nu scriu.

Un prieten spunea astazi ca toti ne dorim macar o clipa de nemurire, daca nu nemurirea. Citesc acum o carte din care inteleg ca de fapt toata lumea isi doreste puterea, ar fi de ajuns o clipa de putere? Daca ati avea de ales intre nemurire si putere, ce ati alege?

Singura constanta e schimbarea, asa-i? Inseamna ca scopul pentru care traim este schimbarea, trecerea la next level; nu stim daca nivelul urmator va fi mai bun sau nu, daca implica evolutie sau involutie, insa undeva, candva, un cerc se va inchide, iar procesul e doar de schimbare. Ce faci atunci cu puterea sau cu nemurirea? De unde dorinta de a avea inimaginabilul, iar cand acesta devine realitate sa iti dai seama ca-l valorezi atat de putin si ca de fapt altceva vroiai. Poate daca ne-am intreba de ce vrem acel inimaginabil ne-am da seama ca de fapt nu ni-l dorim, sau am ajunge doar la concluzia ca ne e in fire sa ne dorim ce nu avem doar pentru ca nu avem, cand avem, nu ne mai dorim; daca ajungi sa ai tot ce iti doresti, atunci nu-ti mai doresti nimic, ceea ce e … distrugator. Atunci sa ramanem doar cu dorinta si sa nu facem lucrurile sa se intample, ca sa avem ce sa ne dorim si deci sa nu ne distrugem? Dar daca iti doresti si nu faci nimic sa obtii lucrul ala, la ce bun sa ti-l doresti?

… nemurire sau putere?

compunere de mai

Am inchis portiera fredonand Valtul rozelor a lui Tudor Gheorghe pe masura ce rememoram drumul pana in fata portii parcului de la Mogosoaia, asa cum fac in ultima vreme atunci cand ma dau jos de la volan. Mi-am pus camera pe dupa gat si geanta verde la-ndemana si am pornit spre poarta. La intrare, multe, multe flori de liliac inflorite ma fac sa zambesc si sa ma inalt pe varfuri ca sa le fur parfumul. Mai fac douazeci de pasi recapituland lista domeniului: palatul domnesc, casa de oaspeti, ghetaria, cuhnia si serele. In stanga mea se ridica o biserica, chiar la intrarea in curtea palatului.

Desi este duminica dimineata, nu se slujeste in biserica, asa ca mai fac cativa pasi si intru in curtea cu alei de pietris. De mult timp nu am mai ascultat ce e in jurul meu; astazi insa pasii in pietris, corul broastelor de pe lac, vantul mirosind a ploaie, crengi de pom batand in geamuri, un cantec solitar de cuc, la un moment dat ciocanitori, alergat prin iarba, … intensitatea sunetelor mi-a ramas intiparita in minte, parca cu un anume scop sa-mi amintesc, sa nu uit.

Am pornit explorarea dat fiind ca accesul era liber peste tot, si abia asteptam sa descopar ungherele ascunse, pasajele, scarile in forma de melc, colturi de gradina tainute. Iarba uda mi-a amintit de diminetile de la Hateg, si de joaca din livada, desculta prin covorul de trifoi.

Am facut o scurta plimbare prin curte ca sa-mi obisnuiesc pasii cu moliciunea ierbii si camera cu imaginile ce mi se ofereau. Am vazut gradinile, lacul, serele, si m-am opritpe pajistea din stanga casei de oaspeti, o pajiste cum am vazut doar in filmele englezesti dupa cartile lui Jane Austen. Cu o vreme tipic englezeasca, dar nu neaparat ostila ma hotarasc sa imi acord orele pe care mi le doream, acolo in iarba. Fac cale intoarsa la masina si imi iau sacosa pregatita de acasa si revin in parc. Sacul de dormit la tulpina copacului, cutia de acuarele, camera foto si sandvisul. Cand a trecut timpul nu stiu, senzatia de timp care sta in loc era sparta uneori de rasetele copiilor din jur si de zgomotul indepartat a vreunui motor de avion, in rest, de jur imprejur doar natura. Am ascultat, am pictat si am dormit.

Ce am facut dupa ce am plecat din Mogosoaia in alt post :)

Tags: anotimpuri, azi, frumusete, Mogosoaia, verde

mi-e dor

Zilele astea mai mult ca oricand mi-e dor de simplu, mi-e dor de diminetile cand mancam margarina cu gem si ajungeam la ora 7 la liceu, mi-e dor de vremea cand parizerul se prajea in tigaie si nu se topea, mi-e dor de gustul de branza cu rosii, mi-e dor sa musc din rosie si sa ma stropesc pe barba cu zeama ei, mi-e dor de dupa-amiezele de duminica cand mancam cu totii ceva bun, pufuleti, mi-e dor sa mananc pepene rosu fara sa tai felia frumos in cuburi, ci sa musc cu pofta din miez, mi-e dor de zilele cand puteam sa spun ce gandesc fara sa ma intreb de ce?, fara sa-mi pun la indoiala sentimentele. Mi-e dor de zilele cand cautam in AIESEC tineri care sa caute consensul si sa-l prefere in locul compromisului, mi-e dor de lucrurile in care credeam, mi-e dor sa stau din nou in pat pe burta si ca citesc sutele de pagini de fictiune, mi-e dor de basme si de volumele cu povesti nemuritoare, mi-e dor de serile cand jucam acasa macaua in trei, … de fapt mi-e dor de simplitatea emotiilor care mi-au ramas de cand faceam lucrurile enumerate mai sus, mi-e dor de emotii, mi-e dor de valoarea lor pentru mine, mi-e dor sa fiu eu

… Miti mi-ar zice probabil ca asta se cheama frica de a ma maturiza, parca asa era, nu?

asta nu face mai putin important faptul ca pur si simplu mi-e dor de simplu

Tags: amintiri, ani, azi, timp

invata-ma …

… sa vad dincolo de cuvinte, sa inteleg universul din mine, sa trec de indoieli, sa ajung dincolo de limite, sa-mi depasesc frica, sa te privesc in ochi, sa aleg, sa zambesc cand doare, sa plang de fericire, sa fiu puternica dar sa raman femeia care sunt acum

…

de fapt, invata-ma sa invat

Tags: ani, anotimpuri, azi, timp

abort mission!!!!!!!!!!!

Vorbeam zilele trecute cu o prietena ca ne luam uneori, constient sau inconstient, niste raspunderi foarte mari fata de cei din jurul nostru, oameni dragi sau doar niste straini. Ne angajam sa-i ajutam, sa-i alinam, sa-i crestem, sa le oferim suport, sa ni-i facem prieteni, si incepem sa investim; … si oferim, o luna, un an, doi ani, patru ani, intram intr-o obisnuinta care nu ne va lasa sa ne detasam un moment si sa vedem unde a dus investitia noastra, ce s-a prins de oamenii respectivi, i-am ajutat sau nu, le-am dat peste sau i-am invatat sa pescuiasca?

Cand vine momentul acela, de cele mai multe ori foarte brusc, ca o trezire din amorteala, devii constient de efort, si daca esti norocos, o sa vezi impactul, o sa vezi cum omul a crescut o data cu tine, s-a ridicat de jos, s-a ajutat singur; sau afli ca omul e acolo unde era si acu’ patru ani, si mai ales ca a ales sa ramana acolo, indiferent de eforturile tale sau de ce ai oferit tu.  Si-asa ajungi la faza de ‘abort mission’, ramai cu tristetea ca ai investit atat de mult in van, si incepi sa cauti urmatoarea misiune, in care vei incepe sa investesti probabil la fel, sperand ca de data asta va conta.

…

De ce avem nevoie sa ne gasim misiuni din-astea?

Tags: retoric, timp

desene pe asfalt

Am participat candva, cand eram mica, la un concurs de desene pe asfalt. Eram la gradinita, cel mai probabil in grupa mijlocie, iar concursul asta nu mai stiu daca era cu vreo ocazie, cred ca de 1 iunie, insa ce e important este ca erau foarte multi copii, in fata la Sala Polivalenta, era impartita toata platforma in patratele, si fiecare dintre noi primise bucata de asfalt de colorat si creta. Ce era si mai ‘appealing’ (nu pot sa cred ca gasesc mai usor cuvintele in engleza ca sa povestesc lucruri atat de simple :( tre’ sa ma tratez) era creta colorata; creta colorata era raritate pe vremea cand eu eram la gradinita, chiar si in anii in care eram in scoala primara, intra in categoria hartie glasata din care faceam lanturile de decorat pomul de Craciun, la fel si hartia creponata … nu mai stiu ce faceam din asta, la fel si ierbarele, atlasele si multe altele. Ce e asa special la creta colorata era ca mi-o doream si in afara timpului cand eram la gradinita, respectiv la scoala, imi placea la nebunie sa desenez pe asfalt. In afara de clasica casa cu soarele in colt si cu un pom, desenam o multime de oameni, de copii care se jucau, si Dumnezeu mai stie ce. Nu mai stiu cum s-a terminat concursul ala, e atat de putin relevant acum pe cat era atunci, ce-mi placea si presupunea un efort deosebit era faptul ca nu aveam voie sa gresesc, daca faceai cea mai mica greseala si trebuia sa stergi o anumita culoare, se strica tot desenul, … niciodata nu greseam acolo …

Mi-as dori si acum sa ies sa fac desene pe asfalt, … cat de greu poate fi?!

Tags: amintiri, ani, anotimpuri, asfalt, desene, timp