orasul in care nu pot sa plang

Se fac in curand patru ani de cand sunt in orasul asta, iar timpul a zburat pur si simplu, reusesc sa-l masor doar dupa numele oamenilor faini care mi-au intrat in viata, unii au ramas si nu stiu cui ar trebui sa fiu recunoscatoare pentru asta, altii au trecut doar prin cele 365*4+1-’cat o mai fi pana in 13 august’. Marius scria de curand despre oameni dragi care dupa zeci de ani se reintorc la aceeasi ‘bere lunga’ ca sa redevina mai copii decat copiii lor, cred ca asta e doar o parte din putinul [sau poate multul] care ne face oameni, intr-un oras in care eu pana acum nu mi-am gasit locul. Cu cat trece timpul, cu atat imi dau seama ca vreau ceva pe care nu pot sa-l numesc, imi lipseste un loc care sa fie acasa, si oricat m-as stradui, surogatul asta de apartament nu e decat atat, un surogat, indiferent cat l-as personaliza, cat l-as ingriji, cat l-as redenumi; … nu e acasa.

Tags: acasa, ani, Bucuresti, prieteni, retoric, timp

ramas bun, Madrid!

Rasarea soarele peste Barajas in timp ce avionul decola si in urcare saluta Madridul. Dupa 6 zile de vacanta in care am fost complet rupta de realitatea mea, mi-a ramas gandul la o intamplare din aeroport, dupa ce se incepuse deja imbarcarea cand un om in toata firea a facut un pas in fata si a cazut din picioare, cu fata in jos. Dupa ce prima reactie a gardianului a fost sa duca mana la arma, si-a dat seama ca nu ala era pericolul si a chemat prin statie un doctor care insa nu a reusit sa ajunga in cele 10 minute cat am mai stat eu inainte sa urc in autobuzul spre avion. In clipa aia un singur lucru imi staruia in cap, gandul ca suntem atat de neputinciosi, atat de vulnerabili si atat de lipsiti de control asupra vietilor noastre. Cu gandul asta am plecat din Madrid, si m-am surprins sa constat ca ma bucur atat de mult ca ajung acasa, ca am viata pe care o am, ca am toti oamenii astia faini in viata mea.

Mi-as dori sa nu-mi doresc mai mult, si in acelasi timp imi pare rau ca nu am ce sa imi mai doresc.

Tags: acasa, Bucuresti, familie, frumusete, prieteni, Romania, timp, vacanta

cu ochii larg deschisi

Imi amintesc volumele de Povesti nemuritoare si Basmele romanilor a lui Ispirescu din care citeam aproape zilnic pana prin clasa a XII, imi amintesc de romanele pe care le citeam obligatoriu in liceu, cel mai bun lucru pe care l-a facut pentru mine domnul diriginte, era … un roman de Hortensia Papadat Bengescu (mereu m-a amuzat numele asta) … nu mai stiu cartea … (google-ing) … da, “Concert din muzica de Bach”, eram singura din clasa care citise cartea asta, si imi si placuse, … am fost singura care a citit al doilea volum din Morometii si mi-a placut mai mult decat primul, atat de mult ca am citit si urmarea “Marele singuratic” … imi amintesc de vremurile cand faceam curat in sufragerie si biblioteca era lucrul cel mai de pret, pe care o lasam la sfarsit, iar grija cu care mutam cartile si le reasezam in colectii lasand semne la cartile a caror titluri ma faceau sa vreau sa le citesc, facea activitatea aia cea mai faina pentru o mare perioada de timp. Imi amintesc copertile cartilor (majoritatea din anticariate) … cartile lui Haralamb Zinca si Rodica Ojog Brasoveanu, … acolo l-am descoperit pe Mihail Sebastian si cartea care mi-a ramas in minte ca simbol al adolescentei  … :)

Acum citesc aproape la fel de mult ca in anii aia, insa acum citesc carti noi, majoritatea, si nu trece o luna sa nu ajung in librarie sa mai aleg cate ceva. Nimic nu se compara insa cu .. ah, “Ciresarii” volumele alea cartonate de la biblioteca judeteana, singura biblioteca pe care o stiu unde aveam acces la raft si nu umblam prin cartonase ca la bibliotecile de la Iasi, de la Sibiu sau la  altele asemenea. Sentimentul de hoinareala cu orele printre rafturi si posibilitatea de a alege tu insati cartile, … minunat … da, Ciresarii si Toate panzele sus! … delicioase lecturi … spuneam ca nimic nu se compara cu mirosul cartilor vechi, cu paginile ingalbenite si intoarse pe la colturi, unde hartia e atat de uzata ca pare  prafoasa, gata sa se dezintegreze la prima atingere, cand deschid o astfel de carte ajung imediat pe taramul imaginatiei, acolo unde de multi ani cred ca nu mai pot sa ajung, iar asta imi mai da inca speranta ca in mintea mea mai exista loc de fantezie, de inchipuire, de vis aievea

Cartile mele sunt insa noi, unele necitite chiar, pentru ca le-am citit de la prieteni, mi-au placut atat de mult incat le-am cumparat, insa atat de rar imi vine randul sa le redeschid … e-atata risipa … o carte sa stea intr-un raft nedeschisa, nerasfoita, necitita … si totusi le cumpar in continuare … ca si cum in ele s-ar afla adevarul suprem, reteta fericirii, pagini de nemurire care sa dea sens vietii sau sa ma invete doar ce nu pot invata cu ochii larg deschisi

Tags: acasa, amintiri, carti, familie

pui de schumacher ce esti!!!

Asa “ma alinta” Florin de cand m-am asezat in fata volanului si uit sa apas frana si fac slalom printre stalpii de la poarta service-ului :D. Ieri am trecut la ‘little schumi’ pentru ca am ajuns in Bucuresti in 4 ore si 10 min, din fata blocului, pana in fata blocului, se pare ca e un timp foooaarttteee bun pentru un ne-sofer, la primul drum lung Braila – Bucuresti.

Peripetii nu am avut, in afara de faptul ca de la Slobozia in loc sa merg pe drumurile normale am ajuns in autostrada, ca am prins putina ploaie si am calcat suta de km, iar in Bucuresti am mers tot inainte pentru ca habar nu aveam cartierele pe unde am intrat, totul a fost excelent … mai putin lipsa locului de parcare si manevrelor de .. aliniere sa zicem :D

Si ca sa fie tacamul complet, pe la 9 am plecat cu Sunny la piscina … bottom line-ul e ca am ajuns rupta de oboseala acasa si mi s-a confirmat ca mai bine imi tin job-ul pe care il am acum, as fi un sofer lamentabil daca din asta ar fi sa traiesc :D

Drum bun, schumacherilor!!!!!!!!!

Tags: acasa, anotimpuri, Sunny, urban

I choose to believe

Am auzit replica intr-un film … nu mai stiu cand, nu mai stiu in ce film, nu mai stiu in ce context, insa mi-a ramas in minte si revine ori de cate ori sunt in postura de a face o alegere. Am lucrat in weekend la IDP (cunoscatorii sa lase remarcile destepte :P) si pe masura ce totul lua contur ma simteam din ce in ce mai stapana pe ce vreau sa fac, pe ce trebuie sa fac ca sa fiu asa cum ma defineam in formularul ala ajutator. Cum zic americanii, ‘I slept on it’ iar acum … acum parca nu sunt eu in formularul ala. M-a ajutat sa vad cat de multe lucruri faine am realizat pana acum, unde am gresit si de ce, mi-a dat o idee despre unde vreau sa fiu dpdv profesional cel putin, insa ce a iesit in final, nu seamana a Aura, nu acea Aura pe care o stiu eu. Iar acum, desi lucrurile sunt mult mai clare decat oricand, ma simt mai confuza ca niciodata, pentru ca adevarata intrebare care imi goneste prin cap si pe care o evit sub orice forma este “Chiar asta vrei sa fii Aura?”; “Daca asta vrei sa fii, uite aici calea, asta trebuie sa faci, mai punem totul intr-un gantt si dam drumu’ la treaba … dar esti sigura ca asta vrei? te va duce asta la ce vrei tu sa fii, la cum vrei tu sa fii?” Cum raspund la intrebarea asta? … Cum?

Si in tot amalgamul asta de intrebari, de actiuni, de planuri, de reusite si de esecuri, o imagine revine in mod constant, un petec de livada, poate cateva randuri de vie, un apus de soare si un pridvor cald si o cana de ceai de tei in maini – cat de realizabila este imaginea asta? sau e doar o iluzie, genul de fantezie care ramane fantezie toata viata???? oare o data transformata in realitate imaginea asta se va dovedi doar fum????

Si ca sa nu va dau apa la moara, stiu ca eu voi alege, asa cum zice Miti, aici nu e loc de decizii, sunt doar alegeri.

Tags: acasa, azi, imagineaza-ti, timp

putina odihna, si-apoi la joaca :)

Tags: acasa, Danut

alt fel de acasa

Tags: acasa, Braila, Dunare