Aveti si voi melodii pe care le asociati anumitor momente din viata, la mine nu sunt multe, insa sunt foarte puternice trairile asociate acestor melodii; nu pot sa ascult Richard Clayderman fara sa imi amintesc senzatiile pe care mi le crea in combinatie cu Moartea Lebedei de Ion Grecea, nu pot sa ascult Ricordi del cuore fara sa ma gandesc la accidentul de acum mai bine de 10 ani sau sa ascult Tudor Gheorghe si sa nu-mi amintesc furtuna de emotii din prima jumatate a anului asta.
La fel e si cu melodia asta, care ma duce mereu cu gandul la Salman Rushdie si dorinta de a pleca in Pakistan.
Dar, asa cum spunea Irina, poate ca intr-adevar am facut mereu ce trebuia, nu ce-mi doream, raman deci cu muzica si cu senzatiile asociate … ce m-as face daca nu mi-as aminti?!
Un iz de scortisoara invaluia lemnul din prispa casei ducandu-ma cu gandul la o carte de mult citita. Placinta de mar statea fiebinte pe farfurie, alaturi de carafa cu vin fiert astepand parca anumite buze sa-i guste din licoare. In fotoliul vechi cu stofa roasa si peticita pe alocuri era lasata patura de culoarea toamnei care aducea parca cu ea zilele de octombrie. O pereche de botosi de iarna iesira pe prispa si deschisera ferestrele largi ca sa intre in camerele batranesti caldura molcoma a soarelui de-amiaza de toamna. Din camera razbatu muzica, slagare de alta-data care faceau aerul sa vibreze pe fundalul inconfundabil al acului de pick-up pe discurile de vinil.
Dinspre livada se auzea zumzetul taranilor care adunau belsugul ramurilor grele, fructe carnoase si dulci care aveau sa ajunga pe mesele atator oameni la fel ca noi. Din varfurile copacilor soarele imi mangaia fata iar vantul usor facea sa-mi tresara pielea sub haina subtire de bumbac. Fosnetul frunzelor, mirosul de iarba proaspat cosita si rasetele oamenilor ma-ntorc cu gandul la putinele veri petrecute la tara. Patura aspra imi atinse umerii intr-o imbratisare calduroasa si buze moi imi sarutara tampla aducandu-mi mai aproape mirosul de soare din par. M-am lasat in imbratisare, privind la iarba inca verde si la botosii de iarna care-mi incadrau pasii. Urcand cele trei trepte de lemn ce gemeau sub talpile noastre gandurile se pierdeau in zilele de primavara timpurie cand intr-o cafenea visam doar la azi. Cu nostalgia de la tara copilariei in priviri, ne zambim in timp ce licoarea fierbinte si aromata curge in canile grele de lut si fotoliul ne primeste imbratisati sub privirea ingaduitoarea a soarelui molcom si la fel de batran ca si timpul.
De dragul unor amintiri si pentru a profita de racoarea diminetii m-am aventurat astazi in piata :)
Dincolo de amestecul de anotimpuri, care m-a dus din nou cu gandul la Dune si la vremurile pe care le traim, m-a minunat fiecare taraba, culorile legumelor si mai ales aroma fructelor. Zmeura insotita de ‘… sa nu le spalati domnu’ ca se duce toata aroma …’, cirese pietroase ‘fara carne’ sau chiar cirese de Vrancea ‘de post’ =)), capsuni, piersici si nectarine, conopida, vinete si dovlecei, cartofi noi, rosii de gradina, castraveti, pepeni verzi ‘cu dop’ :D, salata, ridichi si ceapa, nu stiu daca era vreo leguma pe care sa nu o gasesti pe tarabe. Iar coloritul oamenilor, zumzetul, amestecul de basmale si sorturi, chipuri mai batrane sau mai tinere, mai precupete sau de taran muncit de truda pamantului, … dupa o ora de colindat si patru kg de legume si fructe am pornit spre casa, cu o escala la brutaria din colt pentru o franzela calda si cu gandul la borcanul de miere din camara [multumesc Florin pentru asta :P]
Imi amintesc volumele de Povesti nemuritoare si Basmele romanilor a lui Ispirescu din care citeam aproape zilnic pana prin clasa a XII, imi amintesc de romanele pe care le citeam obligatoriu in liceu, cel mai bun lucru pe care l-a facut pentru mine domnul diriginte, era … un roman de Hortensia Papadat Bengescu (mereu m-a amuzat numele asta) … nu mai stiu cartea … (google-ing) … da, “Concert din muzica de Bach”, eram singura din clasa care citise cartea asta, si imi si placuse, … am fost singura care a citit al doilea volum din Morometii si mi-a placut mai mult decat primul, atat de mult ca am citit si urmarea “Marele singuratic” … imi amintesc de vremurile cand faceam curat in sufragerie si biblioteca era lucrul cel mai de pret, pe care o lasam la sfarsit, iar grija cu care mutam cartile si le reasezam in colectii lasand semne la cartile a caror titluri ma faceau sa vreau sa le citesc, facea activitatea aia cea mai faina pentru o mare perioada de timp. Imi amintesc copertile cartilor (majoritatea din anticariate) … cartile lui Haralamb Zinca si Rodica Ojog Brasoveanu, … acolo l-am descoperit pe Mihail Sebastian si cartea care mi-a ramas in minte ca simbol al adolescentei … :)
Acum citesc aproape la fel de mult ca in anii aia, insa acum citesc carti noi, majoritatea, si nu trece o luna sa nu ajung in librarie sa mai aleg cate ceva. Nimic nu se compara insa cu .. ah, “Ciresarii” volumele alea cartonate de la biblioteca judeteana, singura biblioteca pe care o stiu unde aveam acces la raft si nu umblam prin cartonase ca la bibliotecile de la Iasi, de la Sibiu sau la altele asemenea. Sentimentul de hoinareala cu orele printre rafturi si posibilitatea de a alege tu insati cartile, … minunat … da, Ciresarii si Toate panzele sus! … delicioase lecturi … spuneam ca nimic nu se compara cu mirosul cartilor vechi, cu paginile ingalbenite si intoarse pe la colturi, unde hartia e atat de uzata ca pare prafoasa, gata sa se dezintegreze la prima atingere, cand deschid o astfel de carte ajung imediat pe taramul imaginatiei, acolo unde de multi ani cred ca nu mai pot sa ajung, iar asta imi mai da inca speranta ca in mintea mea mai exista loc de fantezie, de inchipuire, de vis aievea
Cartile mele sunt insa noi, unele necitite chiar, pentru ca le-am citit de la prieteni, mi-au placut atat de mult incat le-am cumparat, insa atat de rar imi vine randul sa le redeschid … e-atata risipa … o carte sa stea intr-un raft nedeschisa, nerasfoita, necitita … si totusi le cumpar in continuare … ca si cum in ele s-ar afla adevarul suprem, reteta fericirii, pagini de nemurire care sa dea sens vietii sau sa ma invete doar ce nu pot invata cu ochii larg deschisi
Zilele astea mai mult ca oricand mi-e dor de simplu, mi-e dor de diminetile cand mancam margarina cu gem si ajungeam la ora 7 la liceu, mi-e dor de vremea cand parizerul se prajea in tigaie si nu se topea, mi-e dor de gustul de branza cu rosii, mi-e dor sa musc din rosie si sa ma stropesc pe barba cu zeama ei, mi-e dor de dupa-amiezele de duminica cand mancam cu totii ceva bun, pufuleti, mi-e dor sa mananc pepene rosu fara sa tai felia frumos in cuburi, ci sa musc cu pofta din miez, mi-e dor de zilele cand puteam sa spun ce gandesc fara sa ma intreb de ce?, fara sa-mi pun la indoiala sentimentele. Mi-e dor de zilele cand cautam in AIESEC tineri care sa caute consensul si sa-l prefere in locul compromisului, mi-e dor de lucrurile in care credeam, mi-e dor sa stau din nou in pat pe burta si ca citesc sutele de pagini de fictiune, mi-e dor de basme si de volumele cu povesti nemuritoare, mi-e dor de serile cand jucam acasa macaua in trei, … de fapt mi-e dor de simplitatea emotiilor care mi-au ramas de cand faceam lucrurile enumerate mai sus, mi-e dor de emotii, mi-e dor de valoarea lor pentru mine, mi-e dor sa fiu eu
… Miti mi-ar zice probabil ca asta se cheama frica de a ma maturiza, parca asa era, nu?
asta nu face mai putin important faptul ca pur si simplu mi-e dor de simplu
Am participat candva, cand eram mica, la un concurs de desene pe asfalt. Eram la gradinita, cel mai probabil in grupa mijlocie, iar concursul asta nu mai stiu daca era cu vreo ocazie, cred ca de 1 iunie, insa ce e important este ca erau foarte multi copii, in fata la Sala Polivalenta, era impartita toata platforma in patratele, si fiecare dintre noi primise bucata de asfalt de colorat si creta. Ce era si mai ‘appealing’ (nu pot sa cred ca gasesc mai usor cuvintele in engleza ca sa povestesc lucruri atat de simple :( tre’ sa ma tratez) era creta colorata; creta colorata era raritate pe vremea cand eu eram la gradinita, chiar si in anii in care eram in scoala primara, intra in categoria hartie glasata din care faceam lanturile de decorat pomul de Craciun, la fel si hartia creponata … nu mai stiu ce faceam din asta, la fel si ierbarele, atlasele si multe altele. Ce e asa special la creta colorata era ca mi-o doream si in afara timpului cand eram la gradinita, respectiv la scoala, imi placea la nebunie sa desenez pe asfalt. In afara de clasica casa cu soarele in colt si cu un pom, desenam o multime de oameni, de copii care se jucau, si Dumnezeu mai stie ce. Nu mai stiu cum s-a terminat concursul ala, e atat de putin relevant acum pe cat era atunci, ce-mi placea si presupunea un efort deosebit era faptul ca nu aveam voie sa gresesc, daca faceai cea mai mica greseala si trebuia sa stergi o anumita culoare, se strica tot desenul, … niciodata nu greseam acolo …
Mi-as dori si acum sa ies sa fac desene pe asfalt, … cat de greu poate fi?!
Am vazut aseara la metrou afisele care ne indeamna sa ne alaturam acestei initiative; sunt curioasa daca astazi vor mai fi acolo. Pe facebook am vazut prima data bannerul pentru eveniment si mi l-am pus in bookmarks si in calendar pentru ca anul trecut mi-a parut rau ca am ratat ora respectiva, afland despre asta abia la stiri, cand deja se intamplase.
Asa ca anul asta vreau sa fiu pregatita, ca sa fac si eu ceva pentru planeta asta, macar simbolic :)
Imi amintesc cand eram mica si striga mama dupa mine sa sting lumina cand ies dintr-o camera, stiu ca ratiunea era alta atunci, insa m-a invatat responsabila si mi-a intrat in obicei; din pacate multi oameni la fel ca mine nu simt responsabilitatea asta. As fi curioasa sa stiu cati oameni se vor alatura initiativei asteia, dincolo de faptul ca da bine, ca e cool, ca e la moda, ci pentru a-si forma un obicei si a deveni solidari cu miscarea asta care poate schimba lucrurile pentru noi in primul rand. Din fericire este mediatizat destul de bine, sau poate eu vad lucrurile asa pentru ca m-a interesat subiectul; voi ati vazut in media pana acum evenimentul asta?
Ascult Walter Ghicolescu si ma las purtata de vantul de afara catre ganduri care au fost de mult timp amortite parca, ascunse sub noianul cotidian de task-uri, obiective, numere, KPI’s si CAPs. As fi tentata sa spun ca ma redescopar dar am senzatia unui deja vu asa ca ma voi opri si ma voi bucura numai de senzatia pe care mi-o da starea de acum. Oameni faini mi-au facut surpriza asta seara de a fi pur si simplu pe aceeasi lungime de unda cu mine, de a ma intelege fara a fi discutat vreodata cu ei despre ceva atat de personal, cred ca la un moment dat toti suntem ’simpatici’ cu ceilalti si putem sa-i intelegem exact cum sunt, exact in clipa aia. Imi doresc sa merg in Vama, anul asta nu am ajuns inca la mare, mi-e dor de linistea aia calma pe care doar marea mi-o da, as prefera-o de o mie de ori muntilor.
Si as vrea atat de mult sa nu ma gandesc la maine, sa nu ma gandesc la interviuri, la new opportunities, la interviuri, la oameni noi, as vrea sa ma pot opri si sa nu ma gandesc, doar sa ma bucur de acum, dar asta imi aminteste de ultima noapte in care nu m-am gandit la nimic … si nici asta nu e bine …
Nu trebuie sa mai spun – pentru ca am senzatia ca repetitia asta devine cliseu :) – nu ma satur de Sibiu, il descopar de fiecare data altfel si la fel, mi-era dor de atmosfera de vara, imi era dor sa ies la 12 noaptea la o terasa pe centru, sa fie plin de oameni si sa savurez o cafea, o bere sau un ceai fierbinte. Imi era dor de starea de liniste si impacare pe care o regasesc aici de fiecare data. Iritzi imi zice ca nu as rezista un an in Sibiu, sa traiesc zi de zi, sa muncesc, dar cred ca as rezista, cred ca mi-ar placea, cred ca ar fi ce as avea nevoie; dar nu acum.
Imi e dor si de zilele de facultate, insa ma gandesc ca fapt asta e motivul pentru care redescopar Sibiul altfel si la fel mereu, orice oras e altfel in functie de varsta mea, cu fiecare luna sau an care trece eu sunt alta si totusi mereu aceeasi.
Si imi e dor sa merg acasa, abia astept sa revin acasa peste doua saptamani, imi e dor de oras, dar mai mult de cei dragi, de o masa in familie, de cafeaua de dimineata cu mama, de oameni candva cunoscuti cu care ma salut pe strada, pe faleza sau in parcuri.
Asa ca planurile sunt cam facute, ca tot veni vorba de locuri :)
-weekend-ul asta la Sibiu, urmatorul in Bucuresti
-peste doua acasa, iar ultimul din iulie la Mamaia
-al doilea din august in Vama la Folk You
-iar in septembrie concert Juanes, dap … Iritzi e de vina :D
-in octombrie patru zile la VIena
Si intre timp, cine stie? poate la munte cateva zile, poate pe meleaguri straine … cine stie unde ma vor duce pasii :)
